#viațacopiluluitaucontează

Ciudat să scriu un lucru atât de evident, nu? Ba mai mult, sunt sigură că avem cu toții cele mai bune intenții. Timp de 8h lucrez într-un spațiu comercial cu un trafic ridicat, spațiu în care oamenii decid să-și aducă copiii. Deși au ieșit la relaxare și plimbare ( sunt convinsă că cei mai mulți merg într-un spațiu comercial și în scop de relaxare – de unde și curiozitatea mea cum funcționează relaxarea aceasta) aceștia par setați să se protejeze pe ei înșiși, clădirea în sine și tot ce se află în ea de acești mari distrugători care le sunt proprii copii. Uneori asta mă enervează. De cele mai multe ori mă întristează și mă doare. Am citit și eu despre cum ceea ce spunem și facem poate modifica percepția copiilor despre ei înșiși, despre ceea ce-i înconjoară. Despre cum aceste lucruri le poate modifica destinul. VIAȚA LOR, adică. Mare lucru, nu-i așa? Cele mai frecvente replici pe care le aud sunt : Ia mâna!; Nu e voie! Indiferent de raionul la care se află, ceramică sau perne decorative, copilul NU are voie să atinga. Nimic, niciodată! Nu are voie să fie curios sau să experimenteze ceva. E acolo doar să se țină de căruț și să-și însoțească părinții in relaxanta lor „călătorie” pe gresia comercială. Dacă face o mișcare în lateral și unul dintre colegii mei se află în apropiere, atunci suntem folosiți ca „arme”. ” Te ceartă doamna”, ” ne dă afară”, etc. Fără alte explicații, îi vom da pur și simplu afară din clădire. Sună rezonabil, nu? Înțeleg că este o lecție esențială pentru viitorul adult.. Dacă nu te conformezi vei fi dat afară! Dacă unul dintre copii, face totuși o mișcare și se întâmplă un accident și se sparge ceva atunci acesta va fi umilit și certat în gura mare pentru că toată lumea trebuie să știe că părintele nu este acord cu ceea ce „a făcut” copilul, ceea ce îl face să se creadă mult mai bun decât acesta. Nu am înțeles de ce contează ce cred eu, un străin, mai mult decât contează ce simte copilul tău?! Nu o dată s-a întâmplat ca un adult să-i vorbească copilului său pe un ton răstit iar în următoarea secundă să mi se adrese cu o întrebare pe un ton plin de miere. Mi se întoarce stomacul pe dos. Efectiv am reacții viscerale. Parcă ar fi toți copii mei și parcă mă simt datoare să-i salvez. Am ajuns să evit cuplurile cu copii. Sau ii observ că vin și mă rog în gând „Doamne, să nu-i zică ceva”. Poate și la mine e vreo trauma la mijloc sau poate doar nu am uitat cum e să fii copil. Și nici nu-i pot salva pe toți. Ceea ce pot să fac e să scriu și să vorbesc despre asta. Poate cineva se dă un pas înapoi dată viitoare sau se oprește din a spune prea mult și prea tare. E așa ușor să rănești și atât de greu să te vindeci! Observ cu bucurie cum oamenii se organizează în grupuri pentru a atrage atenția asupra unei nedreptăți. Trăim în era în care un #hashtag schimbã percepții sau deschide minți. Exact de aceste lucruri avem nevoie să ne schimbăm atitudinea față de copiii noștri.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s