M-am reîntâlnit cu M, după mulți ani, la o înmormântare. Deși trecuseră mai bine de 15 ani nu se schimbase prea mult. In plus doar niste fire de păr alb și câteva riduri in colțul ochilor. Destule. In rest, aceeași strungareațã, acelasi ritm constant am discursului. A vorbit mult, egal deși povestea despre cât de multă durerea trăia și simțea.

S-a îndrăgostit de soțul ei când avea 19 ani. S-au căsătorit, au avut probleme din prima. Cât timp îi luase să realizeze că totul e fără speranță, n-am întrebat-o. Am lăsat-o să zică așa, cum crede și simte. Uneori așa și e: omitem detalii care pentru noi sunt evidente tocmai din acest motiv.

„- Nu mai am nici o speranță în ceea ce îl privește”, îmi spune.

De acum? De atunci? Dintotdeauna?

E important să știu, să știu dacă mai există speranță și pentru ea.

„- Să știi că mereu mă gandesc la tata. Așa cum era el. Știi bine ce spunea mama despre el dar cred că ar fi contat pentru mine să știu că e.”

Mă lovește această afirmație și îmi dau seama, cu tristețe, că din viața ei lipsește eroul.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s