Adevarul e că..

nu știm nimic despre viitor.

Eram goală în fața oglinzii, pregătindu-mă să intru la duș.

Mă privesc mai des în ultima vreme, mă studiez.

Oare în câte feluri se transformă corpul într-o viață de om?

Pe lângă vremea în care eram un bebeluș în creștere și mai apoi un copil în creștere a venit și acea vreme în care crescusem suficient să remarc singură schimbările:

– piciorul acela este chiar mai scurt sau doar așa se vede?

– de ce par mai slabă la 24 de ani decât păream în clasa a 8 a de generală?

– când a ajuns părul meu atât de lung?

Mi-am pus aceste întrebări fără emfază.

Nu am fost miratâ nici măcar când am rămas cu o umflatură pe pulpa dreaptă, o ruptură urâtă de mușchi care poate părea o grăsime așezată aiurea sau un mușchi umflat/tonifiat (deși am doar la un picior).

Se vede că deși eram atentă, nu mă marcau prea tare concluziile sau mă acceptam fără comentarii așa cum am acceptat și brațele musculoase și lungi din naștere, umerii lați, măinile cu degete scurte, tălpile late și sânii superbi 😛

Se întâmpla într-o zi să scap în tigaie coada unui pește iar pe mână să-mi sară ulei încins. Pe antrebațul drept, pe partea unde este pielea mai finã.

A fost o umflatură, apoi o coajă, apoi din noi carne vie din cauza unei infecții iar acum e o pată roz, nedureroasă dar care îmi va rămâne acolo pentru totdeauna.

Până voi muri.

Încă nu m-am obișnuit cu ea, o am din vară, și simt că mă surprinde mereu dacă ridic brațul să gesticulez, atunci când îmi iau o rochie cu mânecă scurtă.

Nu o accept și mă gândesc să o acopăr cu un tatuaj. E devreme ( dacă are două luni) și cu cât mă gândesc mai tare la asta, mi-ar plăcea să ajung s-o iubesc nu să o ascund. Și abia după ce o accept să o acopăr.

Care sunt lucrurile pe le putem accepta în totalitate?

Cum spuneam, de când am cicatricea aceasta mă uit mai des și mai intens la tot corpul meu.

Eram cu fața la oglindă și îmi puneam întrebarea de mai sus.

Despre ziua în care m-am fript nu am stiut că va fi ultima mea zi fără urma aceea pe braț.

Despre ziua de dinaintea rezultatului RMN nu am știut că am lichid la genunchi, am știu că am durere, totuși.

Mă gândesc că, într-o zi, poate voi palpa un nodul la unul din sâni, așa cum stau acum cu fața la oglindă. Și va fi ultima zi din zilele în care nu-l simțisem.

Oare o să-mi doresc să mă întorc la clipa de dinainte să-l simt?

Voi spune despre el câ îmi doresc să-l accept așa cum mi-am acceptat cicatricea?

Nu voi putea să-l tatuez dar oare îl voi putea iubi?

Dacă iubesc cu adevărat, intens, îl mai fac?!

Dacă ajung să-l iubesc, dispare?

Adevarul este că nu știm. Nu am simțit nimic la palpaj și nici nu am motiv sa cred ca e ceva dar adevărul este că nu știm. Și despre ceea ce nu știm sigur avem opțiunea alegerii a ceea ce trăiești.

A nu știi înseamnă de la 0 la 50% sã fie real .

Ultima clipă a trecutului poate părea aproape (atunci când te uiți la copilul tău) sau departe (atunci când descoperi un nodul sau ceva așa), doar clipa de față nu ne-o ia nimeni!

Pentru Ana și Vio, balanțe forever.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s