Old story new

Mirosul cearșafurilor curate i-au dat întotdeauna o stare de bine. Chiar acum mâna lui stă întinsă pe verdele pal al lenjeriei iar contrastul o face să pară și mai bronzată. Degetele puternice, acum relaxate și curbate ca și cum ar ține ceva în căușul palmei. Curios cum se relaxează în formă de scoică în jurul aerului.

Mâna e tot îi ce poate vedea deocamdată,  corpul lui atât de frumos se află lipit de spatele ei gol. Au aceeași temperatură, abia mai fac diferența între un corp și altul.
E liniște. Stau nemișcați, ea gândindu-se, ca de obicei, la el. Chiar dacă e chiar acolo.
Simte că de multe ori îi scapă. Se retrage prea repede din îmbrățișare, îl gâdilă dacă îl cuprinde prin surprindere, îi este prea cald când stau foarte aproape unul de celălalt..
Acum se bucură că el stă liniștit acolo, nu-l mai simte ca și cum ar vrea sa fugă. Ca și cum îmbrățișarea ei ar fi prea mult.
S-a gândit de multe ori la asta, se gândește de ani, s-a gândit în fel și chip. Posibilitatea ca iubirea ei să fie prea mult devenise acceptabilă. La fel și celelalte variante: el are alt sistem de valori, e normal să fie diferiți, oamenii iubesc diferit, a acceptat inclusiv ideea că el e speriat ca naiba de intimitate. De ea, de tot ce aduce o relație după 12 ani.
Orice e acceptabil, mai puțin tragedia de a nu fi iubită. 
Oricare ar fi fost, un lucru îl știa și ea în toate durerile ei: vroia să fie fericită! Era dispusă să muncească, să lucreze, să discute cele mai ascunse temeri.
Iși hrănea variantele cu timp. Păreau revelații, se liniștea pe moment dar apoi îi dezumflau pieptul și nevoia de iubire creștea. Citise si recitise că nu ai nevoie de cineva să fii fericit, ține doar de tine. Dar nu putea. Se simtea defectă, simțea că e singura ființă care nu se putea mulțumi cu sine. O făcea să simtă că iubirea ei e nevoiașă, prea nevoiașă. Dar suntem ființe sociale, la dracu cu psihologia asta de pe toate site-urile. Ce sunt eu, călugăr  budist?  Cât de rău poate fi să-ți dorești să fii iubit de ființa pe care o iubești?
Plus că ea știa focul din varful degetelor lui și mai știa ce vedea și când se priveau în ochi.
“E singurul moment în care simt că mă iubești” i-a spus de zeci de ori atunci când el era de acord să facă exercițiul privitului în ochi. Ce bine că iubirea era acolo dar ce trist că se juca de-a v-ați ascunselea!
În primele luni a cucerit-o încetul  cu încetul cu atingerile lui spontane, cu sărutări furate când se aștepta mai puțin. Mângâieri ușoare în spatele gâtului chiar și când nu părea atent la ea. Să simți că cineva se gândește la tine chiar și când nu pare, chiar și când tu nu te gandești la el. Irezistibil.
 Nu știa momentul când toate acestea disparuseră. Ba minte, știa.Îl părăsise. Brusc. Își amintește și de ce. N-au trecut pragurile. Erau de trei ani împreună și erau ca la început. Ironic, după 12 ani, ca la început e tot ce o face fericită. Simțea că stăteau pe loc, că lumea, viața, momentul trec pe langă ea. Și a plecat. 
Au trecut șase ani de când s-au împăcat. Șase ani înseamnă numărul de ani petrecuți în timpul primei lor relații plus anii petrecuți despărțiți. Șase plus șase înseamnă doișpe. Dacă e așa, lui i-a luat șase  ani să aibe încredere din nou în ea. Să o țină în brațe așa cum o face acum, cu toată iubirea lui. Șase ani să o lase să fie din nou călcâiul lui. 
Ea își ridică  usor capul, îi lasă mâna să se dezmorțească, se întoarce cu fața atât de aproape de chipul lui încât îi atinge pleoapele cand îi șoptește: Îmi pare rau! N-am știu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s