În prima bancă

Era într-o joi iar mie mi-au plăcut zilele de joi dintotdeauna. La început mi-au plăcut pentru că nu făceam matematică dar apoi au intervenit și alte momente bune în filologia mea 🙂 și astfel zilele de joi au căpătat sensul lor.

În această zi, ieri mai exact, a trebuit să merg în fața elevilor din liceul unde eu am absolvit să le vorbesc iar ei să găsească motivația să se bucure mai mult de această perioadă.

Da. Eu.

Evenimentul a fost organizat de două dintre cele mai cool profesoare, în sensul de dedicate și prezente, oameni cu pasiune pentru meseria lor, profesori în căutare de tot ce le-ar prinde bine copiilor. Două dintre fostele mele profesoare iar faptul că s-au gândit să mă invite m-a emoționat foarte tare.

Uite care e treaba, eu nu prea am fost fata bună în liceu. N-am alergat după medii și nici măcar dupa apreciere, rebeliunea a fost metoda mea adaptare și la asta m-am descurcat foarte bine. Clasa a 9 a a fost un coșmar și apogeul inadaptării mele. Odată ce am legat o prietenie, apoi mai multe, totul a devenit mai ușor dar mi-am păstrat obiceiul de a învăța din zbor, noroc că am avut aripi pentru asta (glumă not) și de face lucrurile altfel. 10 în tezã la românã într-a zecea, urmãtoarea orã absentã, mi-aduc aminte și acum.

Vă puteți imagina de unde și uimirea că aș putea să le fac drag copiilor de ceva ce încă nici eu nu deslușisem prea bine. Știam doar că-mi fusese greu. Dar acum sunt și mare, inima mea este deschisă așa că am acceptat cu bucurie să mă duc pentru că mi-am spus că este șansa mea să-mi iau la revedere de la liceu și de la o parte din viața mea într-un mod sănătos. Mă simțeam pregătită.

M-am gândit la ce urmează să spun, dacă să notez sau nu dar nici o clipă că ar trebui să spun pur și simplu povestea mea, a parcursului meu. Mă simt într-un fel mândră de modestia mea dar de data aceasta chiar ar fi meritat mai ales pentru coborâșuri. Pentru că oamenii tind să creadă că doar ei le trăiesc.

Le-am vorbit, în schimb, exact așa cum mi-aș fi dorit să mi se vorbească mie atunci sau cum cred eu acum că aș fi avut nevoie. Și a fost bine, eu așa am simțit.

Mesajul meu pentru toți adolescenții în care mă vad sau pe care doar îi văd este:

„Ești deja jumătate din cine trebuie să fii!”

Mi-am luat la revedere aplaudându-i, îmbrățișând cu drag profele și ieșind pe ușa principală cu zâmbetul pe buze.

N-am suflat o vorbă despre atelierul de storytelling, yoga sau cauza pentru care alerg de fiecare dată la Transmaraton. Poate data viitoare!

Pasãrea colibri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s