A paisprezecea zi..

Sunt două săptămâni fix de când s-a născut Ileana. Astăzi este frig și cerul este întunecat dar atunci când ea s-a născut a fost ca o zi de primăvară.

Puține zile cu soare am mai prins dar este noiembrie și nu este nimic surprinzător. Am ieșit în fiecare zi, mai puțin când a plouat.

Simt că am obosit. Acum două seri eram și mai obosită dar am luat măsuri și mi-am mai revenit. Astăzi am cerut medicului vitamine, simt că amețesc uneori. Sunt puține sursele de la care să te încarci când petreci puțin timp afară. Mi-a rămas muzica. Este bine și așa.

Sunt puține zile la mijloc, puțin mai multe ca numărul degetelor de la mâini dar par mult mai multe, mai grele dar mai frumoase, ca niște nori pufoși și moi dar plini de atât de binefăcătoarele ploi de vară.

Haos este. Uneori nu mai înțelegi nimic pentru minute bune.

Am vrut să sun pe cineva astăzi și l-am căutat pe google.. în loc de agenda telefonului.

Nu ne-am obișnuit cu totul. Nici nu este normal sau posibil. Încă nu am găsit varianta cea mai bună pentru toată lumea la culcare, încă nu am găsit formula potrivită pentru a opri un cotor de carte care vine cu viteză spre noi, încă mai țipăm când am putea să vorbim, ce bine că s-au inventat scuzele și discuțiile de după.

Vom fi bine pentru că ne iubim!” Am zis în fiecare zi.

E totuși o mulțumire în mine, în viața asta sau o liniște, că parcă nici nu știu cum să-i zic.

Nimic copleșitor și siropos, ci doar o relaxare. Ca atunci când îți amintești că ești sănătos și asta e tot ce contează și dintr-o data știi că toate au o rezolvare sau par mici, mici, mărunte.

Eu știu că am scris aici despre țelurile mele de după naștere dar am scris cu cea mai mare dorință și cu puțină încredere.

Astăzi cu atât mai mult mă întreb de ce îmi fac duș fără să mă stresez că bebelușul ar putea plânge?

De ce nu alerg pe scări ci doar vorbesc calm până ajung că: vin, sunt pe drum?

De ce nu mă simt vinovată pentru limitele pe care i le pun lui Radu?

De ce nu mă simt vinovată, în general?

De ce nu am uitat să râdem, să dansăm?

Așa că am sunat la psiholog. Să-mi zică ea cât de părinte nasol sunt, să mă evalueze și să mă trimită în iadul părinților pe motiv că dau dovadă că nu-mi iubesc copiii.

Uitând de grijă, efort, dragoste sau dedicare, m-am întrebat unde e disperarea cu care am avut grijă de primul meu bebeluș? Am căutat-o în mine, în suflet și în minte, iar când nu am găsit-o, m-am speriat. Că pierd controlul, că nu mai am reper, că radarul meu nu mai funcționează.

Am fost ascultată, îndrumată să fiu mai bună cu mine, apoi întrebată:

Dar nu crezi că ai ajuns la un alt nivel al maturizării?

Astăzi, când termin de pus și ultima literă aici, este miercuri și este soare iar eu sunt la a doua doză de vitamine. Mă gândesc la ziua de luni și conchid: Doamne, am ajuns să merg pe altă stradă!

Poem de Portia Nelson, „Scurtă autobiografie în 5 capitole”