Personal, Viață

Viața mea neplanificată

Viața trece într-un ritm amețitor așa că las aceste rânduri cu experiențele mele, cu speranțele și percepțiile mele. Le las aici pentru că viața se schimbă și, odată cu ea, se schimbă și impresiile noastre asupra ceea ce ni s-a întâmplat iar ceea ce am scris mai jos aș vrea să citească și copiii mei, cândva.

Începutul:

Aveam un an și jumătate atunci când fratele meu s-a născut. Nu am înțeles ce s-a întâmplat cu universul meu sau poate am înțeles prea bine. Mi s-a povestit cum mă ridicam în fund în miezul nopții, cu lacrimile înnodate în barbă, plângeam fără zgomot și nu mă linișteam până ce nu bebelușul mergea în camera bunicii. Am dedus că mi-a fost greu.

Apoi cred că m-am obișnuit pentru că îmi amintesc foarte clar că până să am copiii mei, pe fratele meu l-am iubit cel mai mult. Deși ne-am bătut, Doamne, cât ne-am mai bătut!

Dorința:

Am știut tot timpul că vreau copii mulți. Mai mult de unul, oricum.

Falsele premise:

Am crezut că am suferit atât pentru că părintii mei nu m-au pregătit suficient sau nu au făcut ei ceva bine. Că nu au făcut destul. Că au făcut diferența.

Am crezut că dacă pregătești foarte bine copilul mare și îi povestești despre copilul din burtă, despre noua viață, merge la ecografii, participă la alegerea numelui va accepta ușor schimbarea.

Am crezut că pot să controlez totul.

M-am crezut mult mai bună. Pff.

Mi-am imaginat că Radu va asimila schimbarile din viața noastră la fel de rapid și eficient precum asimilează informațiile despre sistemul nostru solar, dinozauri, scheme de lego, etc.

Credeam că știu exact ce presupune această schimbare iar dacă ceea ce nu cunoșteam mi se va arăta, eu voi putea să adaptez instantaneu ceea ce știu.

Am stabilit că avem nevoie de un an ca să ne adaptăm. Uitând, desigur, că nu pot să controlez totul.

Adevăratele premise:

Adevărul este că uitasem complet cât de mult timp îți ocupă un bebeluș. Cum el are nevoie de tine pentru orice.

Adevărul că nașterea a ascuțit cele mai puternice instincte și adevărul e că raționamentele mele erau săgeți de gheață aruncate în flăcări.

Adevărul este că nu ai cum să nu faci diferența. Pentru că adevărul este că nu poți fi în două locuri în același timp și nu ai cum să nu observi că și nevoile lor sunt diferite.

Adevărul e că și dacă știi exact ce să faci sau să spui, uneori nu poți de emoții. De furie, de frustrare, de oboseală, de frica de a nu fi prea mult..

Este adevărat că am avut nevoie să întreb de câteva ori un psiholog, să vorbesc cu mamele cu mai mulți copii și să fiu ascultată la rândul meu.

Este adevărat că am avut nevoie de tot ajutorul care mi s-a oferit. Și încă mai am.

Iubirea pentru fiecare dintre ei este imensă . Și grija.

Chiar și după perioada de adaptare relațiile dintre noi patru sunt în continuă evoluție și transformare. Ar fi mai bine să ne relaxăm de acum! Suntem aici pentru toată viața!

Este adevărat că este și greu și frumos. Probabil așa va fi tot timpul.

Mantra:

Copiii mei sunt unici, au sentimente și păreri proprii. Sunt diferiți de mine și sunt diferiți între ei.

Acum repetă de 100 de ori.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s